De-a lungul evoluției umane, emoției i-a fost oferit un loc important în psihicul uman. Sociobiologii, prin cercetările lor, arată că rolul emoțiilor este de a ghida  sau de a ne călăuzi în situații dificile, care nu pot fi lăsate doar în mâna intelectului. Fiecare emoție în parte poartă cu ea o posibilitate diferită de a acționa, iar faptul că ele au fost repetate de-a lungul evoluției umane, confirmă că acestea s-au imprimat în structura sistemului nervos autonom datorită valorii lor în ceea ce privește supraviețuirea. ”Rădăcina cuvântului emoție este motere, verbul latinesc care înseamnă ”a mișca” plus prefixul ”e”, adică ”a te da la o parte”, care arată tendința implicită de acțiune în orice emoție (Goleman, 2008).” Psihologia a studiat cu atenție felul în care fiecare emoție facilitează și influentează fiziologia corpului uman pentru o anumită reacție.

 Mânia, face ca sângele să circule cu rapiditate în mâini, bătăile inimii cresc, hormonul numit adrenalină este la nivel ridicat ceea ce generează energie suficientă pentru o acțiune în forță.

Atunci când simțim frică, sângele străbate mușchii cei mari, pentru a-ți fi mai ușor să fugi, dar în același timp, poți simți cum chiar pentru o clipă corpul e paralizat, și asta poate lăsa timp persoanei să evalueze situația și să alegă soluția cea mai bună, care poate fi uneori ascunzătoarea. Circuitele din centrele emoționale ale creierului cresc fluxul de hormoni ce pun trupul în stare de alertă, pentru o posibilă acțune, iar atenția se fixează pe amenințarea imediată pentru a defini cea mai bună reacție.

În starea de fericire,  apare o activitate sporită în centrul creierului, care inhibă sentimentele negative și încurajează creșterea energiei, liniștind ceea ce ar putea genera gânduri de îngrijorare. Tot în cazul fericirii, trupul beneficiază de un fel de odihnă generală, iar dispoziția și angajamentul sau entuziasmul pentru diverse activități este crescut.

Iubirea, generează în corp o stare de calm și mulțumire care facilitează cooperarea și colaborarea, iar în sistemul nervos autonom determină o mobilizare parasimpatică contrară reacției care apare în frică sau mânie.

Uimirea produce o mărire a razei vizuale prin ridicarea sprâncenelor și oferă prin acest fapt informații suplimentare legate de un eveniment.

Dezgustul, generează prin mișcările instinctive ale mușchilor feței  o închidere a foselor nazale ceea ce protejează persoana de ceva neplăcut.

Tristețea, vine cu o scădere a energiei și entuziasmului față de activitățile vieții, în special față de plăcere. Poate apărea și o scădere a metabolismului dacă ea devine mai puternică și duce spre depresie. Această stare creează o retragere, o cale de introspecție sau de a jeli o pierdere sau o dezamăgire și de a conștientiza consecințele acestor situații, însă pe măsură ce energia revine  se pot contura noi începuturi.

    Toate aceste predispoziții biologice de acțiune ale emoțiilor sunt  în strânsă legătură și sunt modelate ulterior în dezvoltarea noastră și de modelele culturale. O variație stabilă între rațiune și emoție face ca acestea două să lucreze în armonie și să ne călăuzească prin lume. Emoțiile alimentează și informează, iar mintea rațională evaluează, rafinează și uneori se opune emoțiilor. Apariția neocortexului în evoluția umană a permis apariția subtilităților și complexității vieții emoționale, și anume de a avea sentimente față de propriile sentimente.

”Având în vedere că partea cea mai mare a centrilor superiori ai creierului au înmugurit din zona periferică și s-au extins în funcție de ea, acest lucru dă o putere enormă centrilor emoționali, putând să influenteze funcționarea creierului - inclusiv a centrilor gândirii” ( Goleman, 2008).

Bibliografie:

Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. Editura Curtea Veche. București. 2008.